Auzul reprezinta unul dintre simturile fundamentale ale omului. Alterarea functiei auditive produce tulburari in orientarea in mediul inconjurator, dar mai ales dificultati de comunicare cu semenii. Pierderea totala a auzului (surditatea) si cea partiala (hipoacuzia), nu este o boala, ci un simptom care poate avea cauze si consecinte multiple.

Incapacitatea de a auzi poate fi prezenta de la nastere (congenitala) sau poate deveni evidenta pe parcursul vietii (dobindita). Aceasta poate fi clasificata si in functie de partea afectata a sistemului auditiv: neurosenzoriala, in cazul sistemului nervos si de transmisie, in cel al partilor urechii.

Surditatea/ hipoacuzia copilului constituie o problema de o gravitate aparte, in comparatie cu cea a adultului, deoarece pierderea de auz suferita la o virsta frageda influenteaza profund formarea intelectuala si psihologica a copilului.

Surditatea/ hipoacuzia copilului se manifesta in principal prin semne generale precum tulburarile de limbaj, dezvoltare intelectuala si psihoafective. Copilul cu deficiente de auz nu poate acumula bagajul de cuvinte necesar vorbirii. Defectiunea de vorbire este cu atit mai severa cu cit surditatea copilului se instaleaza mai devreme. Surditatile congenitale si cele aparute dupa nastere, pana la 2 - 3 ani (virsta de insusire a limbajului), produc surdomutitate.

In lipsa auditiei, copiii surzi/ hipoacuzici nu-si pot forma si dezvolta gindirea conceptuala, lipsindu-le reprezentarea acustica a cuvintelor vorbite. Acestia dezvolta un sentiment de frica, izolare, evenimentele la care asista li se par incoerente, de neinteles, iar anturajul le este strain si ostil.